Discurile de la Electrecord, „aur curat” pe piața neagră a anilor ’80
În ultimul deceniu al comunismului, penuria de produse devenise o constantă a vieții cotidiene, iar furtul de la locul de muncă se răspândise în aproape toate domeniile. Angajații plecau acasă cu resturi de metal, electrozi, placaje sau materiale textile dacă lucrau în industrie, ori cu preparate din carne dacă lucrau în abatoare. Pentru cei de la Electrecord, singura fabrică de discuri vinil și casete din România, alegerea era la fel de clară: comerțul cu discurile sustrase ajunsese o adevărată mină de aur, după cum reiese din documentele păstrate în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Timp de peste patru decenii, între 1948 și 1989, Electrecord a fost singura casă de discuri din România. Subordonată politicilor de partid privind cultura de masă, le-a oferit românilor momente de relaxare cu marii artiști ai perioadei, dar și o apropiere de cultura tinerilor din Occident, odată cu apariția discurilor cu formații beat și rock precum Phoenix, Mondial sau Olympic ’64, în deceniile ’60-’70. Declinul general al anilor ’80 s-a resimțit însă și în activitatea casei de discuri, iar arhivele Securității surprind imaginea neretușată a problemelor care aveau să ducă la falimentul din perioada postcomunistă.
Folclorul susținea restul producției
În presa vremii, Electrecord se lăuda cu o producție impresionantă: față de momentul naționalizării din 1948, până în 1975 producția și difuzarea crescuseră de aproape 90 de ori, iar după o retehnologizare masivă în 1980, producția anuală ar fi depășit 7 milioane de discuri. Cornelia Andreescu, fost director al Electrecord, redactor de disc și ulterior director, explica într-un interviu din 2020 că folclorul reprezenta motorul financiar al fabricii. Tirajele discurilor de folclor erau foarte mari, de la 600.000 la 800.000 de discuri pe an, iar după folclor cel mai bine se vindea muzica pop. Practic, folclorul susținea celelalte sectoare muzicale, care aveau vânzări mai mici.
Problema era că aproximativ o treime din această producție rămânea în depozite, din cauza disfuncționalităților provocate de restricțiile tot mai extinse impuse de Nicolae Ceaușescu asupra importurilor de utilaje, materii prime și consumabile plătite în valută convertibilă, arată rapoartele din arhiva CNSAS.
Furturi „pe sub cămașă” și cu „geanta dublă”
Pe lângă criza de producție, furturile de discuri deveniseră tot mai frecvente. Un astfel de episod este consemnat în detaliu într-o notă-raport din 1982, care descrie ceea ce astăzi s-ar numi destructurarea unui grup infracțional organizat, format din patru angajați ai Electrecord.
Documentul notează metodele folosite: discurile erau scoase fie sub cămașă, pe piept sau pe burtă, fie într-o servietă cu mai multe compartimente. La poartă erau prezentate doar compartimentele în care nu se aflau discuri, cel plin fiind ascuns. Unul dintre angajați, Jordanică Dumitru, își plasa marfa prin intermediul soției sale, care lucra într-o întreprindere de confecții și care le spunea celor din jur că „discurile sînt aur, clienții le iau fără mape”. O altă angajată, Veronica, își vindea discurile prin intermediul unei vânzătoare din cartierul Militari.
Nota-raport din 26 aprilie 1982, întocmită de Securitatea Municipiului București, precizează că era vorba despre o „sustragere regulată”. În vestiarul Electrecord au mai fost descoperite 60 de discuri „fără stăpân”, iar faptul că nu s-a luat nicio măsură sugerează că acele discuri nu aparțineau hoților deja prinși, ci altor angajați care se ocupau cu același lucru.
Pentru a înțelege contextul, trebuie spus că multe discuri, în special cele de rock, jazz și muzică cultă, se editau în tiraje din ce în ce mai mici, ceea ce amplifica tendința de speculă sau de vânzare „pe sub mână”. Sistemul era, de altfel, generalizat în comerțul de stat cu orice produs de interes: întregul circuit era dominat de o corupție endemică, în care oamenii se serveau unii pe alții, în funcție de domeniul în care activau.